Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Dezamagirile fac parte din noi .Le traim inca de prima oara cand ii cerem mamei o jucarie noua si ne refuza. Prima pe care mi-o amintesc este ca am rugat-o pe mama sa imi cumpere un cerc pentru gimnastica si dupa rugaminti fierbinti si promisuni de neferuzat, am plecat din magazin fara cercul mult dorit.Urmatoarea mare dezamagire pe care mi-o amintesc, a fost refuzul mamei de a-mi cumpara o pereche de sandale cu platforme,desi argumentele mele erau unele dintre cele mai bune si nu puteam intelege de ce doua dintre colegele mele puteau avea,iar eu nu.Bine,vremurile se schimba:daca veti sta de vorba cu baietelul meu,el va va spune ca are parte de mai multe refuzuri dintr-astea pe zi. Ce bine ar fi fost ca dezamagirile sa se rezume la atat!

Pe masura ce crestem, invatam ca ele imbraca multe alte forme. Dupa parerea mea sunt direct proportionale cu asteptarile noastre de la cei din jur: prieteni, familie, copii, parinti. Dezamagita am inceput sa fiu cu adevarat, si nu de un refuz, ci de oameni, cam pe la 14 ani-atunci ai impresia ca prieteniile sunt pentru totdeauna, ca oamenii sunt toti buni, ca rautatea sta doar in a minti ca ti-ai uitat caietul acasa, cand tu de fapt ai fost prea lenes sa iti faci tema.

Am crescut invatand ca minciuna este cel mai detestabil defect, desi in jurul meu vedeam lume scapand nepedepsita mintind.Eu am ales sa nu o fac, sa imi asum greseli si fapte.De exemplu, cand m-am apucat de fumat,tin minte ca intr-o dimineata m-a trezit mama tipand pentru ca imi gasise in ghiozdan tigarile -nu o sa uit niciodata acea trezire- .Eu vreau sa cred ca asumarea m-a facut sa recunosc ca sunt ale mele,desi, la fel de plauzibila este si varianta cum ca dimineata,trezita in tipete si acuze,creierul meu s-a blocat si nu am gasit o alta varianta…. acesta este si primul exemplu din viata mea in care,eu la randul meu,am inceput sa dezamagesc oameni….si tocmai pe mama…

A urmat apoi perioada in care dezamagirile s-au tinut lant: teribila adolescenta de care fiecare parinte se teme. La mine s-a dovedit ca ai mei au avut de ce sa se teama: eu eram dezamagita de oameni de la care asteptam prea mult,iar eu, la randul meu,parca dintr-o razbunare prost inteleasa, dezamageam pe cei care, la fel, aveau asteptari prea mari de la mine. Acum va spun in apararea mea, parinti sau deopotriva copii, desi sunt detasata si am facut pace cu trecutul,este perioada de care imi pare cel mai rau.

La granita dintre adolescenta si maturitate, cand altii isi fac planuri de vacanta si de iesiri nocturne, eu am ales si am fost aleasa sa fiu mama. Acesta este un capitol pe care negresit il voi dezvolta intr-o postare viitoare caci are un rol crucial in dezvoltarea mea, insa mai strang putin curaj pentru a vorbi deschis despre acest lucru. Am vrut sa punctez aceasta etapa, deoarece e strans legata de o serie de impliniri dar si dezamagiri, de alegeri pe care a trebuit sa le fac desi nu eram pregatita.

Apoi, din mama care am devenit si din alegerile facute, aveti in fata voastra femeia care am devenit astazi: nu sunt perfecta si nici nu am pretins asta vreodata, nici ca mama, nici ca sotie, ca fiica, prietena sau macar colega, nici in meseria mea nu sunt perfecta, am complexe, sunt o vulcanica si poate ma aprind prea repede, dar toti anii astia din spate m-au invatat sa iubesc si sa primesc iubire, sa imi cer iertare si sa iert, sa am rabdare si ambitie, sa iau in calcul consecinte, sa fiu prevazatoare, dar sa nu las nimic sa imi induca frica de a o lua de la capat ori de cate ori simt nevoia sa o fac. As vrea sa intelegeti din aceasta confesiune,ca, desi dezamagiti de-a lungul vietii, gresind si invatand mereu, toti oamenii au dreptul la iertare si peste timp,veti fi surprinsi sa aflati ca adultii reusiti de astazi, sunt copiii ce ieri se-npiedicau… 

%d bloggers like this: