Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

-Fiecare oferă ceea ce are în suflet…mi -am spus și am incercat sa trec cu vederea răutatea si frustrarea fiecarui om care s-a oprit din drumul lui sa ma judece pe mine…

Eu viata nu mi-am cladit-o pe nefericirea altora, iar seara, cand inchid ochii sa dorm, visez la un maine si mai bun la care lucrez zi de zi. Viata am inceput sa mi-o schimb atunci cand am reusit sa fac din banalul “nu pot” cea mai mare provocare.

Scrisul,spre exemplu il ingropasem inca din adolescenta, cand asterneam pe hartie versuri un pic cam dure. Am fost dezamagita cand toate trairile mele, puse pe hartie intr-o forma artistica au fost contestate doar pentru ca nu incadrau cu ideile copiilor de varsta mea. Am continuat o vreme sa scriu, departe de ochii oricui,ca forma de terapie personala pentru tot ce imi pregatise viata, apoi, am pus deoparte pixul si am cautat alte forme de terapie, mai putin personale, prin care sa ma inconjor de oameni,caci, in viziunea unora, eram o singuratica. Scrisul mi-a lipsit,intr-adevar, toti anii astia, insa nu m-am simtit niciodata pana acum, cu adevarat pregatita sa dau piept cu o foaie goala si sa o umplu cu propriile-mi trairi.Apoi,cand viata mea a ajuns la capitolul provocari, am dezgropat un bun prieten, scrisul, si am descoperit ca, nu-mi trebuie validarea celor din jur pentru a consemna trairi, pentru a tine un jurnal deschis despre mine care am fost si voi mai fi. Este un test pe care zi de zi il trec cu brio, o parte din mine pe care mi-o asum si totodata eliberarea propriei persoane de multele cuvinte nerostite la timpul lor.

Imaginati-va, un loc doar al vostru, ferit de ochii oricui, un “loc frumos” in sufletul vostru care va defineste: poate o gradina cu flori, poate o priveliste frumoasa, sau poate rasaritul in alt colt al lumii??? Ce-ati face acolo? Ce-ar fi sa fiti doar voi si locul vostru frumos? Ar fi bucurie,nu? Ar fi implinire….asa este si la mine in suflet…este bucurie pentru ca asta vreau sa transmit…mi-am gasit locul, m-am asezat comod si am scris catre voi,cei care cititi aceste randuri. Va indemn sa nu va frangeti aripile cautand uratul sau greseala din ochii celuilalt, le vom gasi negresit, ci coseti-va un sir lung de amintiri frumoase, de zambete daruite fara motiv, de bunatate…

Rautatea aruncata in graba spre cel vulnerabil mi se pare semn de slabiciune: nu voi uita cum, in primul an de scoala a lui Luca, venind acasa tot mai suparat, am hotarat sa merg si eu la scoala si sa ma lamuresc unde este problema. M-am prezentat, am apucat sa spun pe scurt ce m-a adus la scoala,politicos,punand problema adaptarii lui la un nou mediu,nu am invinuit pe nimeni,nicidecum pe doamna invatatoare, care, in mintea mea, trebuia sa fie un munte de blandete-asta este amintirea mea din primii ani de scoala-. M-am trezit intr-un vulcan: doamna invatatoare erupea si incepuse sa dea pe-afara iar lava ce o scotea pe gura ma ranea incontinuu: “

-Eu nu stiu de ce ati venit dvs la scoala pentru ca nu am nimic de bine de spus despre copilul dumneavoastra. Copilul dumneavoastra si inca un copil, sunt cei mai slabi elevi ai mei. Eu nu pot tine pasul cu copiii lenesi, ei trebuie sa tina pasul cu mine si daca nu pot sa o faca eu nu am ce sa le fac, o sa ramana acolo, in fundul clasei.”

ZDRANG! ZDRANG! ZDRANG!….Bai, nene,opriti masinaria asta, vreau sa cobor!!!-striga mintea mea, iar pe fata culorile mi se amestecau continuu iar gura refuza sa ma asculte si sa zica ceva.La un moment dat am reusit sa bajbai ceva, pe langa subiect ,i- am spus ca Luca este un copil sensibil si poate ca este luat prea brusc, din mediul lui de la gradinita in care joaca a fost principala preocupare, presiunea acum este un pic cam mare, fiecare reactioneaza diferit….(sa ne intelegem,in fata mea statea o respectabila doamna invatatoare de clasa 0)

“- Sa stiti ca desi dvs veniti la scoala doar sa ma acuzati si merite nu imi aduceti deloc, eu sunt una dintre cele mai bune invatatoare, iar elevii mei au avut doar rezultate foarte bune!!!!”

EEEEEEExtraordinar,asta era dom’le, la un moment dat trebuia sa ma gandesc si la drumul lui in viata, dar nu ma gandeam sa fiu nevoita sa o fac de la clasa 0. Cat despre priceperea ei, am deranjat-o grav, spunandu-i ca nu-i contest priceperea ca invatatoare,dar se pare ca pentru copilul meu si nevoile lui nu este o invatatoare buna. Mi-a aruncat inca cu putina lava aducand in lumina faptul ca mi-am abandonat copilul la bunici (a se citi crescut cu ajutorul bunicilor) si ca nu ma ocup de el, lucru care vroia de fapt sa ma puna pe mine la respect,pentru ca, invatand si eu in aceeasi scoala cu ani in urma, se stia prea bine ca eu fusesem de mica adoptata, iar mentalitatea ei de femeie invechita nu putea sa tolereze faptul ca un om cu origini necunoscute,dar crescut de doi oameni cu ambitii mari si iubire nemarginita, m-au crescut ca si cand nu as fi fost niciodata a altcuiva si m-au transformat in adultul care sunt azi, ii cerea socoteala ei, o femeie cu origini probabil cunoscute.

Am plecat de acolo ravasita, cu o durere care ma mai atinge uneori si astazi,ranita, hotarata sa fac o schimbare pe care ulterior am facut-o spre binele copilului meu,dar, sa stiti, doamna invatatoare, ca acela a fost momentul in care a trebuit sa ma apuc sa cos la loc aripile copilului meu, ce i le daruisem cu atata iubire cand a iesit pe usa casei spre scoala si sa mai stiti, doamna invatatoare ca nici astazi nu m-am oprit din cusut.Va multumesc, insa, ca mi-ati demonstrat ca, oamenii, indiferent de origine, pot fi medicament sau deopotriva, propria lor otrava.

%d bloggers like this: