Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Si iata ca o zi din toate zilele mele avea sa fie altfel-zilele au puterea asta, sa se distinga unele de altele,desi,aparent, sunt la fel…

Aveam sa aflu, analizandu-ma la rece, atat prin ochii critici ai celor din jurul meu cat si prin evenimentele din ultima vreme ca eu din prezent si persoana care doream sa fiu, nu aveau nici o legatura: lasasem deoparte ambitia mea pentru lucruri la care visam, ma multumeam cu putinul ce il gaseam in oamenii care imi ieseau in cale, eram orbita de lucruri care imi erau la indemana fara sa ma-ntreb daca mi le doream cu adevarat. De fapt, ma minteam singura ca lucrurile din jurul meu ma multumesc si imi ofera confortul unui parcurs usor care niciodata nu avea sa ma dezamageasca, intrucat nu avea sa imi ofere decat multumire de moment,iar o astfel de multumire nu implica munca prea multa, dar nici reusita. Mi-am turnat o cafea amara, caci in acea zi, trebuia sa fiu cat mai limpede si radicala-nu-mi era pe plac deloc aceasta analiza a mea din ultimii ani, imi provoca deopotriva furie si mila, intelegeam ca mi-am ingropat adevaratul plan pentru propria-mi viata manata de o dezamagire pe care nimeni nu avea puterea sa o controleze: exista independent de mine sau de altii, exista si avea sa existe toata viata probabil pentru ca asa imi fusese scris sa fie.Degeaba ma impotriveam si negam un fapt real,care in mintea mea obosita mult prea devreme, ma definea.Preferam sa imi provoc uitare, fugeam de mine, stiind ca odata ajunsa fata in fata cu realitatea,va trebui sa dau piept cu o persoana care nu imi placea deloc,dar neapartinandu-mi mie,fiind o necunoscuta,nu imi permiteam sa o judec. M-am luptat atat de tare sa provoc rani asa cum fusesem si eu ranita,caci mi-a iesit prea bine. In acea zi am plans mai mult decat de obicei, mi-am umplut cada cu un ser al iertarii de sine si m-am spalat indelung cu un burete aspru ce provoca durere,dar ma trezea la realitate.Am continuat sa plang pana cand am rememorat toate lucrurile care imi faceau rau. Am imbracat apoi o mantie a rusinii de culoare aramie, mi-am facut patul asa cum il faceam in fiecare seara,caci schimbarea era doar inauntrul meu,apoi, intr-un tarziu, am adormit. Dupa un timp, mantia disparuse, regretele se imbracasera intr-o noua haina: cea a schimbarii, hotararea de a pleca pe un nou drum a fost clara, iar puterea mi-am luat-o din fiecare greseala.Nu am socotit de cate ori mi-am intors privirea din drumul cel drept si am dat de gropi ce nu am reusit sa le umplu, m-am impiedicat,am cazut si m-am ridicat si, iata-ma, cu genunchii zdreliti si cicatrici in suflet,in fata voastra,dezgolita de rusinea trecutului, cu un drum drept pe care il urmez negresit, cu un zambet fara pic de falsitate, cu hotarare in privire si bucurie in suflet. Detasarea cu care scriu acum despre ceea ce mi-a fost chin ani de zile, vine din puterea de a accepta ceea ce nu putem schimba. Ofer iubire si iertare pentru ca asta am primit si eu cand mi-au trebuit, ofer incredere pentru ca fara ea nu as fi ajuns nici eu acum aici, ofer un sfat cand trebuie pentru ca vorbele atarna atat de greu peste timp,incat pot influenta viata cuiva, ofer indiferenta mea cui are nevoie, intrucat am inteles in acest tumult ca e in zadar sa incerci sa fii pe placul tuturor….

%d bloggers like this: