Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Cand televizorul a inceput sa vuiasca despre pericolul ce ne pandea, am fost sceptica…cine se astepta ca intr-o saptamana sa fim inchisi in case,sa nu putem iesi decat pe baza unei declaratii in care motivul sa fie suficient de justificat pentru a primi aprobarea sa iesim??? Poate voi, eu sigur nu!!! Inceputul de an ne-a facut intr-un fel sa regretam ca am sarbatorit cu atata speranta si bucurie Revelionul. Nu am avut voie sa muncesc,saloanele de cosmetica fiind unele din primele inchise,caci riscul de infectare cu temutul Coronavirus in cadrul saloanelor era destul de mare…nu mi-a venit sa cred ce traiesc mult timp…primele doua saptamani,ragaz pe care chiar eu mi l-am acordat,deoarece intuiam ca toata nebunia va fi uitata in acest timp, m-am concentrat pe intoarcerea casei cu, clasicul “fund in sus” si reamenajarea ei-parte la care, spune sotul meu, ma pricep de minune-. Ba chiar m-am odihnit, mi-am facut timp si pentru mine si pasiunile mele, desi cumparaturile online nu-mi sunt pe plac,iar astea doua saptamani ar fi fost un prilej bun sa “fac pasi” prin magazine…dar timpul s-a scurs nu ingrijorator de greu. Dupa cele doua saptamani-ragaz, a urmat alta luna jumatate, in care am trecut prin extrem de multe stari: de la frica la disperare si inapoi de cateva sute de ori, plictiseala,revolta. Cea mai grava stare a fost cea de gospodina inchipuita in care ochii mei au plans la fiecare intalnire cu cantarul, dar pentru restul familiei a fost prilej de bucurie, iar cea mai buna si creativa faza a fost un puzzle de 4000 de piese,cumparat in urma cu vreo 5 ani si abandonat de-a doua zi , caruia i-am promis o rama frumoasa si locul pe un perete din sufragerie, ca singura amintire frumoasa din aceasta perioada grea. Ce bucuroasa si naiva am putut sa fiu cand sotul meu,care a trait altfel decat mine acest episod, caci a muncit(nu, nu de acasa,caci cu mine colega de apartament in pandemie,si-ar fi dat sigur demisia si s-ar fi angajat in primul loc de munca disponibil in care i se cerea prezenta fizica) incercand sa ma inveseleasca mi-a propus sa plecam de ziua noastra, in iunie, la Venetia.Desi optimismul ma abandonase demult, am vazut aceasta propunere ca un curcubeu la sfarsitul furtunii si am acceptat plecarea imediat. Oricum,pana in iunie trebuie ca nebunia sa se fi incheiat,nu????Ei bine nu….la Venetia mea atat de iubita nu a fost chip sa plec, caci, desi spre sfarsit de iunie restrictiile incepusera sa dispara, Italia, inca grav afectata, ne-a anulat zborul…. A urmat o vara cu multe incertitudini. Pot afirma ca a fost cea mai scurta si grea vara de pana acum: o vara incarcata de masti si dezinfectant, de lume tematoare si de restrictii, o vara nu tocmai cum visam sa fie dupa o perioada atat de grea. Ma multumeam ca, dupa o lunga perioada in care imi vazusem familia doar printr-un ecran, puteam fi din nou impreuna si mai aveam si munca unde, mare parte din oameni nu imi sunt doar clienti,ci am legat si frumoase prietenii. Vara a trecut, prea repede pentru gustul meu, toamna ne-a batut la usa, timid,ce-i drept, scoala a inceput dupa 7 luni de absenta,si, cand totul parea sa revina la normal, iata ca suntem din nou, atat de aproape de pragul critic al starii de urgenta, cu si mai multa teama,mai putine resurse si fara incredere in viitor… Eu de data aceasta am ales sa am scrisul, voi…? Ce sentimente va cuprind cand va ganditi ca suntem la un pas sa retraim ceea ce ne-a adus inceputul de an?

%d bloggers like this: