Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Astăzi este una din zilele acelea când parul meu refuza să mă asculte. Nu sta,efectiv,orice i-aș face. As zice că e semn că nu-i de bine cu ziua asta.Dupa ceva timp petrecut în oglinda, îmi pierd putina răbdare, îl strâng într-un fel de coc, apoi mă cert încă douăzeci de minute cu șifonierul(alta mare problema a mea in decursul unei zile normale) și grăbită, ies pe ușă spre același lung drum spre muncă.
In autobuz,aglomerație mare așa că mă bucur că am prins loc pe scaun. Pentru scurt timp insa căci o doamna in vârsta dădea deja din picior nervoasa langa mine. M-am conformat situatiei și m-am ridicat sa ii fac loc doamnei sa stea jos.
La scurt timp,aud in spatele meu o voce:” Ohhhhh, noooo, ai păduchi!”!
M-am întors încurcată in spate și mi-am dat seama că doamna care a amestecat glorios engleza cu romana se referea la mine pentru că dădea sa fugă în altă parte a autobuzului,dar mă privea scârbită. Imediat ce starea de încurcare a fost înlocuită cu cea de nervi am simțit o mâncărime puternica la ceafa și atunci m-am prins imediat. Păduchii mei erau psoriazisul pe care îl căpătasem cu vreo opt ani in urmă din cauza unui soc și de care nu am mai scăpat niciodată.
Am plecat cu tupeu spre doamna potrivită din cap până în picioare într-un roșu țipător și pun pariu că dacă și-ar fi dat jos masca și rujul,surpriza,tot roșu ar fi fost, și am abordat-o direct:
-La mine va refereați?
-Da,la tine, tu nu știi ce ai in cap?
-Doamna,nu va supărați,eu știu ce am,dar dumnevoastră știți să faceți diferența dintre păduchi și o boala de piele?

-Am psoriazis,nu păduchi!Nu știu ce ai că eu niciodată nu am avut păduchi,dar arata îngrozitor!

-Nu vreți să înțelegeți că nu sunt păduchi?
-Te rog sa stai mai departe de mine că nu vreau sa iau ce zici tu că ai acolo…
…………….in momentul ăla i-aș fi recomandat să își ia taxiul pe viitor, as fi amintit cate ceva despre educație și informare, despre igiena, despre hainele ei prea asortate, despre peruca blonda ce o purta cu atata mândrie,in schimb nu mi-a ieșit pe gura decât să se documenteze înainte să vorbească că psoriazisul nu este contagios.Tot autobuzul era martor la scena stupida dintre doamna în roșu și mine, dar nimeni în afară de dânsa, nu a făcut vreun pas înapoi,nu mi-a căutat păduchii și nu părea nici să ma judece prea aspru pentru răbufnirea mea.
Am coborât la aceeași statie,iar la semafor,mai mult din curiozitate, m-am așezat fix langa doamna asortata. M-a privit speriata și a făcut doi pași în fata….am rămas în urmă ei,admirandu-i pantofii de un roșu prea țipător….
Vă promit,draga doamna că data viitoare când parul meu va îndrăzni să aibă o zi nasoala, o să zâmbesc amar amintindu-mi de dumneavoastra!

%d bloggers like this: