Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Nimic nu ne pregateste mai bine pentru drumul acesta numit viata decat propriile greseli.
Nu stiu despre voi, dar eu I-am repetat mamei mele de-a lungul timpului si mai ales in adolescenta de absurd de multe ori: “lasa-ma sa ma dau singura cu capul ca sa imi invat greseala” cand aceasta incerca sa ma fereasca de unele dezamagiri, firesti pana la urma.
M-a lasat, nici nu prea a avut incotro caci firea mea incapatanata s-a opus cu vehementa si m-am “dat cu capul” de foooooarte multe ori, probabil de-atatea ori de cate m-a avertizat.
Toti ne dorim sa ne protejam copiii, fireste. Sa nu treaca prin incercarile prin care am trecut noi, sa nu ii vedem suferind, sa nu ii vedem dezamagiti, tristi, debusolati. Incercam sa ii indrumam cat putem de bine pe o cale cat mai sigura, dar adevarul este ca acesti oameni noi pe care noi ii nastem cu atata iubire, au propriul lor drum, iar noi nu putem sa facem altceva, ca parinti, decat sa ii urmarim din umbra cum cresc, se dezvolta, cum gresesc, cum la un moment dat, dupa ce am cusut cu atata grija aripile lor, le inalta si zboara spre necunoscut,mereu mult prea devreme decat ne-am fi dorit. Nu, al meu nu este inca la varsta la care sa isi ia zborul, dar si eu,personal ma lupt asa cum s-a luptat si mama cu mine,dar de la o varsta ceva mai mare, cu razvratirea unui copil care considera ca le stie pe toate.
Eu abia când am devenit mamă am înțeles multe din grijile mamei mele.Habar nu am avut până atunci că aveam să mă trezesc noaptea sa verific daca respira(da,știu,e total amuzant pentru cele ce încă nu sunt mame,dar mamele își vor aminti cu drag că și ele făceau același lucru și sperau să nu le vadă nimeni), apoi când a mai crescut și a mers la grădiniță eram obsedata de gândul că nu va fi supravegheat indeajuns și într-o alergătură nebuna prin jurul băncilor va păți ceva….a trecut și grădinița însă nu și obsesia mea care continuă și la școală și mai mereu mă trezesc repetând același lucru: “-te rog sa nu alergi prin clasa!”, iar el că un copil ascultător mereu mă asigură că nu va alerga….îmi fac griji pentru că vrea din ce in mai multă libertate, și mă lupt cu mine însămi sa îi ofer,dar nu va voi minți:de fiecare data când iese afara singur sau are de parcurs un drum oricât de scurt mii și mii de gânduri îmi inundă capul și mă chinuie, până în momentul când îl văd din nou acasă,în siguranță. Mi-am promis însă că îl voi lăsa să descopere lumea asta mare și câteodată prea dura,pas cu pas,odată cu varsta, fara să îmi cunoască toate temerile căci va avea destul timp pentru griji când va fi la rândul lui părinte.Eu la rândul meu, a venit vremea să îi cer iertare mamei mele pentru toate grijile ce I le-am provocat, pentru toate firele albe și nopțile nedormite.Nu au fost cauzate din prea putina iubire,au fost doar un drum pe care a trebuit să merg o vreme…..
Copilului meu ii promit că mereu ii voi sta aproape,că îl voi îmbrățișa când va avea nevoie(poate că îl voi îmbrățișa și când nu va simți nevoia,dar atunci să știe de la mine că voi avea eu nevoie), îi voi șterge lacrimile cu zâmbetul pe buze și voi incerca mereu să îi alin durerea și să îi pansez fruntea atunci când “va da cu capul”.
Nu cred că există o “reteta” după care ne putem creste copiii. Parentingul mi se pare o modă noua ce ne învață niste lucruri absolut generale și de bun simt,dar aplicabile poate doar în proporție de treizeci la sută. Nu ne putem creste copiii după moda, nu avem manual, la fel cum nimeni și nimic nu poate învăța un copil cum “sa fie un copil bun pentru părintele lui”. Trebuie sa scăpăm de aceasta limitare zic eu și să fim deschisi și flexibili la fel cum ne dorim la rândul nostru și de la copiii noștri. “Imi duc copilul la balet pentru că e fata și trebuie să învețe să fie grațioasă.”( iar când ajunge in parculetul dintre blocuri copilul uita de tutù și de poante și aleargă cot la cot cu băieții de vârstă ei)- pentru cine trebuie????! Pentru ea,că e fetiță???! Dar pe ea cine a intrebat-o ce vrea???….. exemplele pot continua și este doar un exemplu ce mi-a venit în minte, nu am nimic impotriva baletului, mi-ar placea daca as avea o fetiță sa o duc la balet, dar as tine cont in primul rand de ddorinta ei, pentru că nu as suporta gândul că mai târziu să îmi spună că am dus-o la balet pentru că așa am vrut eu sau că a mers doar că să mă mulțumească pe mine.
Să nu uităm că înainte de a fi părinți am fost și noi copii: fiecare cu ambiții, cu greșeli și de ce nu frustrări,visuri sau dezamgiri,dar copiii nostri,deși parte din noi, sunt oameni noi, puri și diferiti. Să încercăm să construim pentru ei o lume cat mai buna,dar sa le lăsăm libertatea să își aleagă drumul. Cat despre noi, ei bine, noi vom fi mereu pe margine sa le șoptim: “Tine spatele drept și zâmbește cu toți dinții!”

2 thoughts on “Despre mame…

  1. Te ador si sunt atât de mândră de tine că nu-mi mai încap în piele!
    Imi vine să strig: Yuhuuuuhuuuu!

    Te iubesc, copil frumos si deștept!

    Liked by 1 person

    1. corinarevnic says:

      Îți mulțumesc pentru multe,pentru tot! Și eu te iubesc!

      Liked by 1 person

Comments are closed.

%d bloggers like this: