Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Prea mult timp mi-am consumat inutil energia pe oameni și evenimente care nu își mai gaseau rostul in viata mea pentru ca, de fapt intersectia drumurilor noastre se sfarsise demult…am crezut că așa e firesc: să lupți pentru a nu-i pierde.Abia târziu mi-am dat seama că oamenii pentru care trebuie sa te sacrifici mereu, să te pui pe tine insuti pe ultimul loc și sa traiesti fiecare zi cu teama ca maine vor pleca, nu sunt pentru noi…

Când am hotărât că e timpul să mă pun pe mine pe primul plan,satula fiind sa trag de oameni, am inceput să rămân tot mai singura….m-am simțit rănită,ce-i drept,dar apoi m-am adunat si mi-am spus că asta trebuie sa fie un semn că singura mi-e mai bine…

Mi-amintesc, copil fiind, cum dădeam jucăriile mele tuturor copiilor de-afara și mereu aveam grija să am rucsacul plin,căci știam că așa toți se vor juca cu mine-ei de fapt vroiau jucăriile mele,dar nu m-a interesat niciodată sa bag de seama diferenta. Eram multumita sa fiu inconjurata de copii….

In  adolescenta am făcut același lucru: m-am lasat pe mine deoparte si mi-a pasat doar sa fiu pe placul celor din jur,să mă comport că ei,ba chiar să pretind că îmi plac aceleași lucruri,desi uneori nu era chiar asa. Am considerat ca este calea cea mai sigură și usoara pentru a fi mereu înconjurată de „prieteni”. Asta nu a dus decât la frustrare într-un tarziu,căci mi-am îngropat mult prea adânc propriile interese,dorințe sau placeri sperând să nu iasă vreodată la suprafață. Gresit! 

A fost o etapă din viața apoi,pe cât de haotică,atât de plină de învățături, căci așa am ales într-un final sa mi-o amintesc,in care, simțeam o furie de nedescris. Totul a început cu momentul in care am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare afland, la nici cincisprezece ani că, la o răspântie de drumuri,cea care mi-a dat viață a ales că drumurile noastre sa se separe,sa îmi dea sansa unei vieți mai bune decât aș fi putut să am langa ea.  

Ca un copil încă necopt ce eram,aflând într-un mod în care nici un copil nu ar vrea sa afle că mama lui naturala l-a părăsit, m-am speriat grozav și am început să mă rănesc singura,dar și pe cei din jurul meu, considerând că sunt o greșeală și că drumul meu oricum nu duce nicăieri. Gresit din nou! 

Nu, nu am trăit într-un orfelinat,nu am trăit drama unui copil ce creste fara iubire,din contra, am crescut frumos,iubita de doi oameni care nu m-au făcut niciodată să simt că nu as fi a lor. De fapt,a lor am fost de la început,dar mi-a trebuit timp sa înțeleg asta. Mi-au trebuit ani in care sa mă vindec,să îmi vindec furia și să conștientizez că drumul meu de la început a fost acesta: atunci când un om este bun, când unui om îi este dat să fie mai mult decât părinte(pentru că a adopta un copil și a-l creste fara să simtă că nu este al tău consider că este mult mai greu decât să dai viața propriului tau copil,căci lunile acelea noua, nu sunt ragaz doar pentru a se dezvolta noua viață dinăuntrul tau, în acele luni ia naștere și mama….), atunci Dumnezeu găsește o cale pentru a uni doua destine,aparent străine,de fapt predestinate… 

Mi-am inchipuit de multe ori că o voi cunoaște la un moment dat, că voi avea ocazia să îmi vars furia, că o voi face sa sufere așa cum am suferit și eu când am aflat,dar timpul…..timpul are propria lui forma de a vindeca,de a așeza lucrurile,de a ne arata ce este important și ce nu….iar acum mă bucur că nu mi-a oferit ocazia de a o cunoaște și mi-a dat șansa de a mă vindeca de ura trecutului. 

Realitatea este că mulți oameni sunt mânați în viața de furie, de furia lucrurilor pe care nu știu să le gestioneze,așa cum am fost și eu. Nu cred că Dumnezeu deschide capitole în viața noastră pe care nu avem capacitatea de a le trai si intelege. Nu spun că încercările Lui sunt ușoare, dar, la capătul lor sigur vom fi mai înțelepți și puțin mai siguri de forțele noastre. 

Am auzit ca furia este pentru cei slabi…pai slabi suntem toti la un moment dat…deci furiosi….e firesc…dar cunoasterea si autocontrolul sunt singurele care ne vor ajuta sa depasim toate aceste obstacole. Dati-va timp, iubiti-va, vindecati-va si porniti iar la drum, cu experienta unor oameni mai buni decat ieri si mai slabi decat maine. 

 Nu-mi e deloc rusine sa recunosc,insa, ca am trait si traiesc cu frica abandonului. Simt o frica teribila si incontrolabila de a nu fi respinsa, abandonata si incerc sa repar asta, studiez cauza si vindec rana…mai am de lucrat…ce-i drept,dar cea mai problematica parte a fost constientizarea. Nu va fie frica de voi insiva, fiti deschisi, fiti sinceri cu voi, apoi rezolvarea se va ivi singura, ca si cum a fost mereu acolo…in voi…astepta doar sa o cautati… 

Că adult,însă, mi-am învățat lecția: știam deja ca oamenii sunt trecători prin viața noastră și nu am considerat o tragedie de fiecare data cand cineva isi separa drumul de al meu…l-am considerat un calauz de-o vreme, mi-am tras invatamintele si mi-am vazut de drum… 

Acum nu mai sunt inconjurata ca in copilarie de multi oameni, nici nu mai simt nevoia….am langa mine doar pe cei care imi trebuie si imi este suficient, pe cei care in ciuda diferentelor au ales sa ramana, pe cei care m-au inteles si mi-au fost alaturi,iar eu la randul meu, le-am fost lor cat am stiut de bine. Nu eu decid cine imi va ramane aproape in continuare si sunt perfect capabila sa accept acest lucru, sper doar ca intersectia drumurilor noastre sa lase o amintire placuta in drumul lor

%d bloggers like this: