Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Astăzi vă voi demonstra încă o dată că legăturile de sânge nu sunt totul. Am ales sa vă vorbesc despre un subiect foarte personal pentru mine, despre care puține persoane știu ce simt.
Îl voi scrie sub forma de scrisoare deschisă,căci, știu că la un moment dat va veni momentul când persoana căreia îi este adresată, o va citi cu drag și va înțelege,poate mai bine această situație care ne-a legat pentru totdeauna.
Înainte de toate, voi face o introducere,pe scurt:
Când mi-am cunoscut soțul,acesta avea și el un trecut,la fel că toți oamenii. Trecutul acesta însă,avea să ne lege pe noi mai târziu,căci una dintre primele calități pe care le-am admirat mereu,este aceea de tata. Acesta este și lucrul pe care l-am iubit la el prima oara și nu mi-e rușine să spun asta….de ochii și de zâmbetul lui mă îndrăgostisem demult….așa a intrat în viața mea David, prietenul meu bun și totodată copilul soțului meu. Lui îi este adresată aceasta scrisoare….

Atunci când te-am cunoscut, erai suficient de mare cât să înțelegi că în viața ta are loc o schimbare…nu am reușit însă să îmi dau seama niciodată dacă aceasta avea să fie pe placul tau,ori nu. Păreai că da,ce-i adevărat, de cand mi-ai zâmbit prieteneste prima oara,dar tare as fi vrut sa aflu ce întrebări te măcinau cu adevărat. Poate atunci ar fi trebuit să insist și să te descos mai bine,sa-ti aflu temerile, dorințele, visurile,dar am considerat că rolul meu la momentul respectiv nu era acela și m-am mulțumit ca în puținul timp pe care îl petreceam împreună, sa te cunosc mai bine, sa ne împrietenim, sa te înconjor cu lucruri pozitive și plăcute, astfel încât sa-ti fie cat mai usoara schimbarea.
Anii au trecut de-atunci. Poate au fost momente cand nu am știut foarte bine sa ne fim aproape unul altuia, eu sa te sfătuiesc și să te indrum, dar întotdeauna am fost mai rezervată în ceea ce te privește pentru că nu am vrut să crezi că incerc vreun moment sa iau locul părinților tăi, nu am vrut sa intervin în deciziile lor, impunandu-mi eu punctul de vedere, iar tu poate că nu ai fost suficient de deschis în ceea ce mă privește pe mine, neștiind exact care este rolul meu in viața ta. Așa cum ți-am mai spus și ți-o voi spune mereu, eu nu am intrat în viața ta că să înlocuiesc pe cineva,niciodată, eu sunt un sfert dintr-o jumătate de familie.
Mereu mi-a plăcut că, deși un copil foarte matur și calculat in restul timpului,alaturi de Luca te-am descoperit ca un copil ce se bucura fericit de anii aceștia,ai copilăriei, care din pacate,așa cum vă spun mereu, zăbovesc prea puțin. Adulți avem timp poate prea mult să fim,iar copii, prea puțin,deși câteodată am impresia că până și eu sunt mai copil decât tine și asta pe mine,personal, mă doare.
Ți-am spus mereu că în mine vei găsi o prietena bună,un sfătuitor. Am vrut să crești așa,gandindu-te la mine nu că la o mama vitrega, ori la soția tatălui tău care te bate la cap mai rău că mama….tu știi că în viața lui Luca eu sunt cea care joc rolul polițistului cel rău, știi foarte bine și că îmi iese de minune,așa că aș fi putut foarte ușor să fac același lucru și cu tine, dar n-am vrut. Am vrut să inversăm rolurile, așa cum tatăl tău pentru Luca mereu este cel bun, așa am vrut să mă percepi și tu pe mine:că fiind cea îngăduitoare. Nu spun că am procedat bine, nici nu caut laude, te voi lăsa pe tine sa judeci,mai tarziu, când va veni timpul, ce am reușit și ce nu.
Nu am simțit însă și nici acum nu simt, după aproape 6 ani sa te cocoloșesc cu telefoane sau mesaje când nu suntem împreună,deoarece consider că aș lua din rolul care se cuvine părinților tăi.Nu am vrut niciodată să vezi telefonul sunând și să-ți spui: „acum mă sună Corina,abia ce am vorbit cu tati,ei nu vorbesc între ei?????!”. Oricum,tu as vrea sa stii că mă interesezi,că îmi pasă si mereu îl întreb pe tatăl tău despre tine,iar faptul că voi vorbiți atât de des la telefon,iar el știe de tine,mie îmi este de ajuns.
Mereu am văzut în tine un prieten bun, cum as putea eu sa te cert pe tine???! Pot doar sa te-ndrum și să te sfătuiesc. Nu mereu sunt de acord cu alegerile tale,ce-i drept, poate nici tu cu ale mele,dar de aceea suntem o familie, sa putem sa ne spunem lucrurile acestea fără că ele sa ne indeparteze.
Fa mereu ceea ce îți place, David, cu zâmbetul pe buze,fa ceea ce te face fericit și asuma-ti lucrurile pe care ți le dorești,atât de la tine cât și de la cei din jur. Nu este treabă ta sa ne faci pe toți fericiți,fericirea noastră,a tuturor celor din jurul tau trebuie sa vina din fericirea ta. Nu fii adult înainte de vreme, nu te incarca cu gânduri, nu-ti pierde inocenta de copil pe care știu că încă o ai, nu lasă timpul să îți răpească cea mai frumoasa etapa din viața ta,zâmbește des, bucură-te de lucrurile mici, spune lucrurilor pe nume atunci când e cazul și nu te îndoi niciodată de iubirea mea.
Tu, pentru mine, ești răspunsul lui Dumnezeu la rugămintea mea: cand am inceput să mă vindec de furia ce am simtit-o când am aflat că sunt adoptată, l-am rugat pe Dumnezeu să îmi dăruiască un copil al meu pentru a simți cu-adevarat ce-nseamna sa fii mama, apoi l-am mai rugat să îmi dea sansa să fiu mama și pentru un copil care nu este al meu pentru a simți tot ce a simțit mama mea în legătură cu mine…..și am aflat….și aflu in fiecare zi…îți mulțumesc,David!

One thought on “Nu dintotdeauna,pentru totdeauna…

  1. Nu stiu cum Doamne iartă-mă, dar cand „te citesc”, ochii mi se umplu de lacrimi!
    Pe măsura narațiunii devin ,,personaj” în pielea fiecărui ,,personaj” al tău și SIMT totul.
    Ciudat…și totuși atât de clar!
    Toți suntem una.
    Mulțumesc!
    Te iubesc!

    Liked by 1 person

Comments are closed.

%d bloggers like this: