Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Mi-am facut primul meu tatuaj!
Nu cred ca ai mei vor fi foarte fericiti sa afle odata cu voi acest lucru,dar imi asum.
Mi l-am dorit de dinainde de optsprezece ani si l-am facut la aproape treizeci si unu….motivele au fost mereu aceleasi: mi-era frica de reactia alor mei, deoarece stiam ca nu sunt de acord-oricat de asumat si independent ai fi, in minte iti vin mereu cuvintele mamei- apoi m-am gandit ca acel ceva pe care mi-l voi marca pe piele trebuie sa fie suficient de reprezentativ cat sa nu ma plictisesc nici peste zece sau douazeci de ani si mereu am amanat, caci idei erau multe, dar asa cum veneau asa imi si treceau-pana intr-o zi, cand in metrou, am vazut la gatul unei fete un lant cu formula serotoninei…hormonul fericirii si atat mi-a trebuit!!!!Am cautat repede pe internet formula serotoninei,ca idee de tatuaj si atunci am stiut ca acest lucru trebuie sa imi stea si mie pe piele tot restul vietii, ca o marturie a tuturor momentelor de fericire, ca o reamintire,clipa de clipa a lucrurilor care conteaza.Fericirea chiar curge prin vene daca esti capabil sa o accepti.

Sotul meu insa, a insistat o perioada buna sa cautam și sa ne rezumam si noi la acel lant….ii multumesc insa, ca, desi, nu a fost de acord la inceput, a inteles ca pentru mine este important.
Cand a venit momentul sa ma tatuez, nu m-am gandit insa ca cel care ma va judeca cel mai tare va fi fix baiatul meu de nici zece ani, care, de cand cu pasiunea pentru “Fortnite” iubeste tatuajele si cu care am avut nenumarate discutii pro si contra pana acum.

Cand a vazut desenul de pe mana mea, a facut ochii mari si aproape se umplusera de lacrimi: “Nu cred ca ti-ai facut asta, nu este pentru totdeauna,se sterge nu?”
Cred ca mai bine de o ora nu a vrut sa vorbeasca cu mine, era furios, iar eu mi-am dat seama rapid ca desi aparent toate discutiile noastre legate de acest subiect, au parut sa nu aiba pentru el nici un ecou si s-au terminat cu ochi dati peste cap, ele chiar au ajuns la el si l-au convins ca tatuajele nu sunt mereu cea mai buna alegere.
Am abordat aceasta problema altfel,explicandu-i ca, facute la timpul lor, fara a reprezenta un impuls, de moment, o promisiune pe viata, un nume oarecare scrijelit pe piele sau ceva abstract,doar pentru a fii la moda, tatuajele au frumusetea lor. Pentru mine una, este o reusita. Am depasit faza de copil rebel cu un singur pierce si fara tatuaje, deci,la treizeci de ani nu se poate spune ca am facut-o pentru a demonstra ceva. Am facut-o fix pentru fericirea si multumirea mea, pentru sufletul meu, asa ca nu a fost greu sa il conving ca ceea ce am facut eu, la varsta mea, nu este un lucru rau. Ba chiar i-am promis si lui ca,la treizeci de ani, daca isi va dori in continuare si nu va avea altele,ii voi plati eu primul tatuaj😊
Cand eram clasa a unsprezecea cred, o colega de clasa si-a facut primul ei tatuaj, cu acordul mamei sale, caci nu era majora, deci avea nevoie mai mult ca sigur de un acord scris.
Doamne, cat de invidioasa am fost!!!! Cat mi-as fi dorit si eu ca mama sa fie de acord cu lucruri care la varsta aceea ne sunt interzise. Tin minte cat de mandra era de delfinul de pe piele pe care tocmai il primse cadou de ziua ei ,iar eu cat am suferit că nu puteam sa am.
Iti multumesc,insa, mama, acum, ca nu ai fost genul acela de parinte, ca nu ai pus teribilismul meu de pustoaica mai presus de varsta, si ca m-ai crescut cu responsabilitatea faptului ca fiecare etapa are farmecul ei,libertatile, dar si limitele ei,caci, mie nu imi plac delfinii….
Acum vreo doi ani am vazut o doamna, trecuta bine de saizeci de ani, cu un tatuaj tribal pe umar….sincer-sincer, m-a dezgustat….m-a facut sa ma gandesc iar si iar si iar daca asta vreau, daca imi asum faptul ca si la saizeci de ani tatuajul acela va sta, tot acolo,pe pielea mea si poate la randul meu voi trece pe langa o fata pe care o va dezgusta…dar DA, mi-am asumat….si asta cred ca ar trebui sa fie in gandul tuturor înainte de a lua o hotarare: asumarea lucrurilor care ne fac fericiti.
In incheiere, as vrea sa va spun ca nu mai voi opri la unul, mai am lucruri care ma definesc, si carora le va sta, la un moment oportun, bine pe pielea mea. Deocamdata, bratara “Pandora” este cea care imi spune zi de zi povestea si acest blog,pentru care va mulțumesc. Incurajările voastre ajung la mine…

“Niciodata sa nu renunti la un lucru la care nu trece o zi fara sa te gandesti”

%d bloggers like this: