Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Acest blog a luat nastere din dorinta de a impartasi cu voi un drum de viata, presarat cu bune si cu rele, cu ocolisuri, mici opriri, nu un drum lin, si cred-tocmai de aceea- ca astfel de drumuri in viata sunt cele care ne arata ca desi,nimic simplu si nimic usor, toate pot fi invataminte si nu trebuie mereu sa urmam toti acelasi parcurs greoi pentru a ne gasi calea. Va multumesc, voua, ca m-ati sustinut inca de la inceput in numar atat de mare si m-ati incurajat sa continui. Simt ca am foarte multe lucruri de spus, de demostrat, de invatat, asa ca interesul acordat mie, nu poate decat sa ma bucure si sa imi intareasca ideea ca am ajuns aici, pentru ca era nevoie de mine.
Planurile sunt mari, in fiecare noua zi ma trezesc cu gandul la un nou subiect pe care vreau sa il discut ,dar,in acelasi timp, stiind ca port pe umeri responsabilitatea cuvintelor pe care le scriu, incerc sa le imbrac intr-un ambalaj cat mai frumos si sa-mi exprim opiniile cat mai impartial si detasat.

Nu vreau sa las sa se inteleaga ca varianta prin care eu mi-am creionat prezentul si viitorul este cea mai buna,sau sigura, dar sigur este o varianta. Varianta mea, prin care am reusit sa ma autoeduc, sa ma ridic, sa-mi croiesc un drum,sa scap de complexe si sa capat un zambet pe care il meritam de mult timp.
Despre lucrurile de care deja m-am vindecat imi este mereu usor sa vorbesc,insa, simt ca este momentul, sa sap un pic mai adanc si sa impartasesc cu voi o alta etapa, am mai amintit de ea, cea a exteriorului.
Dupa cum stiti, nu mereu am fost multumita de cum arat, sa fiu in totalitate sincera, inca lucrez la mine, ma lupt sa ajung acolo unde mi-am propus, insa drumul este infinit mai usor acum si tine doar de dramul de vointa de care trag zi de zi, insa au fost momente in care mi-a trebuit un sac de vointa,nuuu,ce zic eu un sac, multi,multi saci de vointa.
In cele ce urmeaza va voi povesti pe scurt, nu neaparat drumul, ci sentimentele care m-au incercat, pentru ca, fiecare din voi, poate mai ales cele care treceti prin acest parcurs greu, sa intelegeti ca nu sunteti niciodata singure si ca, este perfect normal ceea ce ganditi si vi se intampla, tocmai pentru ca acest drum este departe de a fi usor.
Mereu m-am simtit complexata de picioarele mele groase si de straturile de piele care s-au asezat comod de-a lungul timpului pe mine parca sa imi tina de cald. Imi faceam poze din toate unghiurile si care mai mereu le stergeam caci nici un unghi nu arata ceea ce speram eu sa vad. Ma rezumam la fata, caci, desi umflatica, arata bine. Cand am gasit zilele trecute, facand ordine in amintiri, o poza veche, mi-a fost greu sa ma recunosc. Niciodata nu m-am gandit la ele cu drag,le-am ascuns bine si am sperat sa nu le revad prea curand.
Nu imi placea absolut deloc sa colind magazinele,dupa haine. Mult timp nu mi-a placut acest lucru,la fel ca celorlalte fete de vârstă mea, așa că eu nu mergeam niciodată cu ele.Cand trebuia sa imi cumpar ceva, luam primul lucru care intra pe mine si eram multumita…pe moment…caci acasa plangeam cu suspine cand ma uitam in oglinda…Acum sunt complet vindecata de partea aceasta(ma poti lasa- ca pe copiii mici la locul de joaca-intr-un magazin cu haine, caci tot acolo ma gasesti…probez,visez,imbin,dezbin, ma razgandesc,caut iar si tot asa…)
Intr-o zi, pe scaun in metrou, preocupata cu niste hartii si neatenta in jurul meu, cu castile in urechi,dar fara internet ,deci fara muzica, am auzit discutia dintre doi pusti:
“-Stai jos, ca avem de mers o gramada si se aglomereaza.
-As sta daca v..a asta n-ar ocupa doua locuri.”

Mi-a cazut tavanul in cap! Dar ce spun eu tavanul, si tavanul si pamantul sub care stateam!M-am vazut prin ochii pustilor alora o grasa…atat…o grasa…..nu conta cine eram eu, ce faceam, ce complexe aveam,cum ma simteam, eram grasa….imensa….grasa care ocupa doua locuri in metrou…a fost una dintre cele mai rusinoase zile ale mele, a fost momentul in care m-am vazut prin ochii tuturor la fel: grasa! Am incercat in fel si chip sa ma ascund de oameni,sa ascund rusinea de mine, sa fug, sa nu se mai uite nimeni la mine si sa ma vada la fel ca toti ceilalti…nu stiu cum am facut fata zilei aceleia, cert este ca inapoi acasa nu m-am mai intors cu metroul.

Apoi, ajunsa acasa, in siguranta, unde nimeni nu ma mai privea asa, trebuia sa fac ceva….puteam sigur sa ma ascund in continuare de ochii celorlalti ceea ce parca am si facut cateva zile, dar cat sa ma ascund???? Nu era posibil….
Puteam sa merg mai departe, cum mersesem si pana atunci, doar ca trebuia sa fiu mai atenta si sa am muzica in casti, dar nici asta nu era o solutie,bineinteles, caci in capul meu tot filmul se desfasura incontinuu, toti oamenii ma priveau cu acelasi gand, asta nu avea sa dispara din capul meu vreodata.
Solutia era una singura,stiam,dar drumul era foarte greu….cure de slabire-sa fim seriosi-incercasem, dar fara rezultat, nutritionist bifat, dar nici macar el nu a reusit sa imi dea ambitia de care aveam eu nevoie, asa ca stiam ca era timpul sa fac ceva pentru mine, de capul meu.
Am ales in prima faza sa ma pedepsesc pentru nesimtirea de care dadusem atata timp dovada, drept pentru care trei zile nu am baut decat apa. Nu are sens sa va descriu acele trei zile, au fost…..pedeapsa. Va recomand sincer, sa nu incercati.
Dupa cele trei zile in care m-am autopedepsit, imi trebuia alt plan,bineinteles, daca nu vroiam sa ma omor, trebuia sa gasesc altceva. Ceva de lunga durata, asa nu ar fi tinut niciodata planul. M-am documentat rapid despre ceva care sa ma hraneasca cat sa nu cad din picioare si mi-am permis luxul a doua mese pe zi, cateodata chiar si cu o gustare.
Nu o sa va mint,caci nu asta mi-am propus: prima luna a fost groaznica. Mancam cat o vrabie, fata de cum eram eu obisnuita si ramaneam acelasi porumbel cu gusa…inmultiti zilele unei luni calendaristice cu trei si veti afla cam de cate ori mi-am spus eu in luna aceea ca renunt, ca eu nu pot, ca e greu, ca nu mai vreau, ca n-are nimic daca raman asa cum sunt, ca n-are rost, ca nu e pentru mine…..gresit. Oricine poate daca vrea cu adevarat. Mama mea m-a invatat de copil ca “nu exista nu pot,exista doar nu vreau”. De fiecare data cand ma gandeam sa renunt si vroiam sa ma indrept spre frigider, imi aminteam vorbele ei si incercam sa imi concentrez atentia spre altceva.
Mai tarziu, cand au inceput sa se vada rezultatele, dorinta mea de a renunta s-a mai miscorat, iar de fiecare data cand ma gandeam sa renunt, ca pedeapsa, ma urcam pe bicicleta medicinala zece minunte….nu,nu ma urcam, pedalam….
Mi-a luat aproape un an de zile. Prima luna a luat cu ea sase kilograme (credeti-ma, nu s-a vazut), apoi inca patru, apoi cinci, apoi cate patru, trei, doua sau chiar unul pe luna.Am slabit in total peste treizeci de kilograme. Nu, nu o sa va spun de la cate am pornit. De ce? Nu sunt pregatita inca, dar pozele va stau dovada ca drumul meu,desi greu si plin de gropi, m-a adus aici. Se poate, daca vrei. E greu. Nu poti trai la infinit cu doua mese pe zi mai ales cand viata ta se desfasoara la birou mai mult decat acasa, sau esti obisnuita sa iesi in oras. Corect! Dar sa fim seriose,solutii se gasesc la tot pasul. La fel cum se gasesc si scuzele. Eu zic ca un calcul simplu al numarului de calorii care ne sunt suficiente intr-o zi, rezolva problema.
Eu, spre exemplu,in prezent, nu-mi refuz nimic, dar am schimbat definitiv cantitatea…

%d bloggers like this: