Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

După ce mi-am strigat ieri revolta,astăzi as vrea sa mă adun și să vorbesc despre un subiect dificil,dar mereu actual,sensibil: cel al copiilor ai căror părinți divorteaza. Nu,nu o voi face științific vorbind, sau statistic,deoarece date de acest gen se găsesc la tot pasul,vă voi vorbi din perspectiva unui om care trăiește,observă și analizează.

Nu am trecut prin așa ceva,nici nu as vrea vreodată să o fac,așa cum nimeni nu își dorește, dar asta nu mă îndreptățește mai puțin să vă vorbesc, întrucât am cunoscut persoane care au trecut prin aceasta experiența și mereu mi s-a părut o încercare foarte grea,nu doar pentru adulti,cat pentru copiii acestora.

Atunci când “mami” și “tati” hotărăsc că este mai bine că drumurile lor sa se desparta și exista unul sau mai multi copii implicați,treaba se complică și din păcate, de cele mai multe ori repercusiunile se observa până târziu,in timp. Rămanand uniți pe viață de aceste comori care la un moment dat le-au dat sens vieții împreună nu prea știu să facă față incercarii și din păcate, copiii sunt singurii care plătesc prețul.

Situația pe care vreau sa o dezvolt cel mai mult este aceea în care tati pleacă de acasă,iar mami, supărată pe decizia lui, arunca in fața copiilor cu acuze fel de fel uitând că ea,cea care a ramas,ar trebui,mai presus de toate, să își asigure copilul de iubire necondiționată indiferent de relația dintre cei doi.

Bărbatul, soțul, divorțează de sotie, nu și de copiii săi. Lucrul acesta trebuie neapărat să îl afle și copiii.Bărbații ce pleacă de acasă plictisiți de viața anosta de familie, atrași de o plăcere de moment sau doar de o iluzie, mai mereu,din pacate, sunt și cei mai lași. Pleacă băgând in bagaje și statutul de tata, iar mama, rămasă singură în fața celei mai mari provocări din viața ei, nu reușește să îi facă față. Arunca cu vina,plânge, se revolta, se învinovățește,dar, de cele multe ori,neaga. Depășită de încărcătura acestui moment,ea evita vizita la psiholog, nevrând să fie judecată suplimentar. Greșit,foarte greșit,iar in Romania,din păcate, încă ne luptăm cu aceasta mentalitate superficiala și nu vrem să înțelegem că treabă psihologului nu este de a ne judeca, aceasta este a judecătorului,psihologul ne ajuta, ne ajuta sa ne gestionam problemele pe care vrem,lipsiți de control,sa le ascundem sub preș.

Ți-ar plăcea oare, că maine, copilul tau,fiind întrebat la gradi ce mai face mami,sa răspundă: “Mami a divorțat.”??? -căci asta primează in mintea copiilor despre tine, mămico, atunci când ești prea mândră sa plângi in fața celorlalți și să îți recunoști înfrângerea de moment, iar acasă, unde ești protejată de indiscreția oamenilor, nu reușești să te mai controlezi,iar copilul tau vede mereu o mama plânsā,înfrântă,nervoasa și absenta. Ce crezi,mămico că va înțelege el??? Mai mult că sigur se va simți vinovat și va purta ani întregi pe umeri vina divorțului părinților săi. Sigur nu vrei asta.

Nu este o rușine să plângi mămico. Fā-o, fā-o până ramai fara lacrimi,fa-o când ramai singura, plângi amintindu-ti de unde ați plecat și cum s-a ajuns aici,plângi cat ai nevoie,nu grăbi vindecarea, plângi și descoase tot ce ai cusut atâta timp, lupta-te cu tine,apoi, sterge-ti lacrima,priveste-ti copilul,zambeste-i cu iubire și fa-l să înțeleagă că tu nu vei pleca. Că tu ești cea care,indiferent ce a decis tatăl său,vei fi stâlpul ce îl va susține negreșit chiar daca va fi nevoie să iubești cat doi,cat zece sau cat douăzeci. Tu nu ai unde sa pleci,copilul tau este de acum căminul tau. Cat despre tată, el va înțelege mai devreme sau mai târziu că, indiferent de context sau de viața pe care și-a dorit-o pe mai departe, copilul lui a fost și va rămâne parte din el,bucățica ce și-a rupt-o din piept când a plecat și pe care,s-ar putea să caute să o lipească la loc prea târziu.

Desigur,exista și mame care pleacă laș, dar mult mai puține,slava Domnului. In cazul lor, tatăl rămâne stâlpul. De multe ori,acesta reușește la fel de bine ca mama sa compenseze lipsa.

In cazul divorțurilor ceva mai simple, in care ambii își sustin decizia,lucrurile sunt mai asumate,fiecare părinte pastrandu-si rolul său esential in viața copiilor, iar despre cazurile cu adevărat fericite,in care parintii chiar cooperează in interesul copiilor, nu sunt prea multe de spus,ci doar de invatat. Un exemplu în acest sens este Mirela Retegan,care, de când am citit-o prima oara, m-a fascinat. Exemplul ei de viață și de divorț este cel mai grăitor. Copiii care au parte de atentia, iubirea și ocrotirea ambilor părinți după divorț,statistic vorbind,cresc adulți fericiți.

Va las acum sa reflectați la aceste cuvinte,sa cântăriți voi fericirea copiilor voștri, să-mi strecurați o părere acolo unde poate am omis ceva,iar,dacă aveți frânturi de poveste ce vor să iasă la lumină, le voi citi bucuroasă.

%d bloggers like this: