Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Cand eram mica, imi doream cu disperare un fratior sau o surioara. O tocam marunt pe mama, zi de zi cu acest subiect. Era o negociere bine argumentata, de parca aceasta decizie statea in mainile ei si-atat. Ei bine,nu depindea doar de ea,am inteles si eu asta cu timpul, asa ca nu mi s-a indeplinit niciodata aceasta dorinta. Intr-un an, inainte de Craciun, tin minte ca auzisem la telvizor vorbindu-se despre un program menit sa bucure copiii orfani de Crăciun. Presupunea sa adopti un copil orfan in perioada Craciunului pentru a-i darui bucuria unei familii. Doamne cat am rugat-o pe mama sa adoptam si noi un copil….I-am spus ca nu imi trebuie nici o jucarie de la Mosul le cedez pe toate lui,copilului orfan. I-am promis ca nu imi voi mai dori nimic altceva de sarbatori, mi se parea cel mai frumos cadou pe care il puteam primi.
Mama se uita la mine cu blandete de fiecare data cand deschideam acest subiect. Nu intelegeam pe atunci ca aceasta parte din mine,sensibila si iubitoare ii oferea satisfactia ca a reusit in viata ca mama . Mi-a spus cu glas domol ca ea, oricat de tare m-ar iubi si oricat ar vrea sa ma faca fericita cu orice pret, nu isi poate asuma faptul ca ar lua acasa, in sanul unei familii un copil abandonat, i-ar oferi pentru cateva zile speranta unei familii normale cu afectiune si iubire,apoi, precum Cenusereasa atunci cand i s-a terminat magia, l-ar duce inapoi in locul unde nu ar avea nici familie,nici afectiune, nici iubire. Mi-a spus ca ar fi pentru el ca si cum cineva l-a abandonat pentru a doua oara. Tin minte ca in acel an am primit o frumoasa papusa “Barbie” impreuna cu o o gramada de rochii de schimb, croite chiar de o prietena a mamei pentru ca pe atunci asemenea jucarii erau foarte rare. Mi-a placut la nebunie cadoul,dar nimic nu s-a comparat cu bucuria pe care as fi simtit-o daca as fi avut cu cine sa impart acest cadou si multe altele.
Mereu am daruit ceea ce am putut, nu doar de sarbatori, ci in general, cand am considerat ca pot ajuta pe cineva am facut-o din toata inima, cu gandul ca acel ceva va ajunge la cineva cu mult mai multa nevoie decat mine. Aceasta perioada, in care ne apropiem tot mai mult de Craciun, nu este doar despre luminite colorate si brazi deși si inalti, nu este doar despre miros de sarmale si cozonaci, aceasta perioada magica este si despre bunatate, despre lucruri pe care nu le facem și nu le căutăm la noi zi de zi: empatie, emotie, sensibilitate,credinta.
Tin minte,cand eram prin liceu, diriga noastra de-atunci era foarte dezamagita de teribilismul varstei pe care o tranzitam. A hotarat ca trebuie intr-un fel sau altul sa ne arate ca desi nemultumiti mai mereu de ceea ce avem si de cine suntem, avem mult mai mult decat altii. Ne-a dus in preajma de sarbatori sa colindam bolnavii dintr-o sectie de oncologie. Ne-a rugat de asemenea, sa luam cu noi,un pluș,o carte, o amintire pe care sa le-o daruim. Am intalnit acolo tineri si batrani deopotriva, mai putin bolnavi sau foarte bolnavi.Toti au zâmbit când ne-au văzut,iar lucrul acesta ne-a dat puterea sa nu plângem,sa intram salon cu salon in lumea lor mica și să le dăruim un zâmbet și o amintire frumoasă de Crăciun. Am privit tristetea in ochi in ziua aceea. Boala. Neputinta. Am plecat de acolo fara sa scoatem vreun cuvant…erau suficiente gandurile noastre.
Cand am nascut, in sectia de nou nascuti unde era Luca, era si un baietel caruia ii murise mamica la nastere,iar tatal il abandonase in spital. Era de ceva timp acolo deja. Treceam pe langa patutul lui de fiecare data cand ma ducem sa alaptez copilul, o data la trei ore si de multe ori acesta era intors pe o parte iar biberonul care il hranea era sustinut de un prosop facut sul. Fiecare mama își luă grijulie nou-născutul in brațe și îi dădea sa sugă,îl privea cu iubire,îl mângâia,iar el,trăgea dintr-o tetina de plastic laptele praf.Alte dati,cate o asistenta mai rabdatoare si inimoasa il lua in brate si ii vorbea. Se oprea mereu din plâns când îi vorbea cineva și lui. Mi s-a facut pielea de gaina si acum,la zece ani distanta de la acea intamplare ce m-a emotionat peste masura. Ma uitam la ochisorii lui mici si plansi cata neliniste adaposteau. Tatal lui nu venise sa il vada niciodata. Daca nu avea sa vina nici in urmatoarea perioada, el urma sa fie dat unei case de copii. De acolo, mai departe, soarta avea sa si-o scrie singur, cu manutele sale mici. Cand ne-a venit randul sa ne externam, i-am lasat lui tot ceea ce aveam in bagajul pentru bebe-nu am stiut sa fac mai mult, eram o lauza speriata la randul meu,cu un copil mititel in brate.Eu nu am idee ce poate sa simta o femeie care, devenind mama, hotaraste ca cea mai bună alegere pentru copilul ei este aceea de a-l parasi, nu ma mai chinuie pe plan personal acest gand, am facut pace cu el pentru binele meu,dar vazand atatia copii necajiti, atatea suflete chinuite de proprii parinti,care ar trebui de fapt sa ii ocroteasca, ma doare. Ma doare suferinta lor, ma doare gandul ca sunt singuri, ma doare ca nu au acel zambet sincer pe fata, ochii lor nu transmit fericire, nu stiu ce inseamna o familie adevarata, iubirea sincera.
In ziua de astazi, tot mai des aud despre parinti care nu fac al doilea copil pentru ca primul nu-si doreste “un surior” sau “o fratioara”. Nu vrea sa imparta jucariile lui cu nimeni, nu ar suporta sa ii invadeze cineva spatiul sau sa imparta iubirea parintilor lui cu altcineva. Nu judec,departe de mine acest gând, insa, haideti totusi sa ne invatam copiii ce inseamna a imparti, ce inseamna sa simti bucurie atunci cand daruiesti din putinul tau, cata nevoie au cei mai putin norocosi decat noi de bunatatea noastra si cum putem schimba lumea aceasta printr-un singur gest:mic,mărunt,neînsemnat,dar atat de valoros pentru altii…

%d bloggers like this: