Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Astazi m-am trezit dis de dimineata. M-am uitat pe geam si m-am surprins injurand de mama focului vremea de afara.Ningea incet, cu fulgi destul de mici,insa tabloul ce il asternuse zapada pe acoperisuri si pe copaci era deja vizibil, cu accente de iarna in toata regula. Neobisnuit pentru data din calendar in Bucurestiul din ultimii ani, caci ne-am întâlnit tot mai des cu un val de ninsori la sfarsitul lui Ianuarie…si cam atat. Noi,daca ne-am dorit in ultimii ani zapada ceva mai multa (pentru copii,să fim înțeleși) am fugit spre munte s-o cautam. Personal nu ma deranjeaza absolut deloc aceasta varianta, cu toamna prelungita chiar pana in Decembrie. Nu imi place sa ma infofolesc deloc.Simt ca ma rostogolesc. Bine, nu sfatuiesc pe nimeni sa tremure de fig,ca mine,dar eu asa functionez. Am multe cliente,iarna,pe care, atunci cand le vad ca incep sa se dezbrace de straturi de haine, le rog, daca nu se supara, sa ies sa fumez o tigara, caci sigur revin pana sunt ele gata. Eu nu pot și pace.
Îmi doresc acest tablou magic doar in noaptea sfanta de Ajun. Atunci ma uit pe geam sperand sa vad niste fulgi mari,ca in povesti asternandu-se peste asfaltul uscat si trist. Ninsoarea, in noaptea de Ajun mi se pare magie pura,iar noi,nu am mai avut parte de magie de mult timp….
Revenind la ale mele:Mi-am pus bocancii, chiar si cu manusi m-am echipat azi, mi-am tras gluga imensa pe cap si am pornit la drum ,asa, dis de dimineata, abatuta si infrigurata, incercand din rasputeri sa ocolesc baltile deja formate. Aglomeratie in trafic ca intotdeauna atunci cand ploua sau ninge, oameni infofoliti peste masura de care nu ai loc sa te urci in tranvai, frig, umezeala,alunecus pe frunzele toamnei ude, trist tablou ziua de astazi…tineti cont ca a fost “tooooata ziua” luni….
In fiecare iarna, cand vine frigul si zapada, imi promit eu,mie, solemn, ca nu ma va mai prinde nici o alta iarna fara carnet de conducere. Sunt atat de convinsa,atunci,in momentele alea de frig intens de ceea ce spun,incat cred ca as putea convinge pe oricine cu determinarea mea. Planul se amana de fiecare data,insa….caldura ma face sa uit….
Am ajuns cu greu la munca,dar acolo era cald si bine,nu ma plang.

Cand a venit insa timpul sa plec, m-am infrigurat doar la gandul ca voi fi nevoita sa o iau de la capat prin tristul Bucuresti. Ningea afara cu niste fulgi maaaari,asa, cum ii visez eu in noaptea de Ajun. A fost pura magie a sfantului Andrei astazi. M-am intalnit cu Luca,la plecare, care in weekendul prelungit a stat la bunici si cum ne-a prins total nepregatiti aceasta vreme, era ud leoarca pe pantalonii de trening,pe gluga hanoracului,chiar si pe masca de la gura. Cand am iesit pe usa, l-am surprins cum statea cu fata spre fulgii mari de zapada cu gura deschisa. Ochii ii radiau de fericire. Radea din tot sufletul mestecand fulgi:
-Uite mami,mananc zapada!
-Pofta buna,mami,ce sa mai zic! Da frig nu iti este? Esti ud tot!!!
-Deloc nu mi-e frig!Chiar mi-e cald!
Stiam precis ca nu-i este frig pentru ca, prin ochii lui, mi-am amintit de copilaria mea, a ta, a tuturor copiilor de ieri. Nu exista bucurie mai mare decat prima ninsoare, saniusul, bataia cu bulgari, omul de zapada cauia mereu uitam sa ii luam de acasa un morcov si improvizam un nas din crengi si caruia ii daruiam cu atata drag fularul nostru.
Copilaria ne-a luat bucuriile acestea marunte. A plecat intr-o zi,satula sa ne tot roage sa ne jucam…iar noi,dorind prea tare sa “fim adulti” am lasat-o bucurosi sa plece. Maturizarea insa, nu are timp pentru copilul din noi,pentru amintirea lui, pentru joaca. Prea putin timp suntem copii si prea mult suntem adulti. Vazand bucuria din ochii copilului meu astazi, mi-a parut atat de rau ca nu mai pot simti ce simte el. Am zambit melancolic la gandul acesta, am ridicat si eu privirea spre nemarginirea fumurie a cerului si am lasat fulgii sa imi atinga fata. Am uitat de grija machiajului pentru o secunda, de grija ca Luca va raci, de grija drumului aglomerat spre casa, de toate grijile pe care un adult le are….Am simtit fulgii inghetati pe fata mea si am incercat sa simt bucuria. Am incercat sa intorc pe dos ziua de astazi si sa vad frumosul din fiecare moment de care m-am plans. In zadar….Luca insa stiu ca ar putea-o face….la fel ca el,fiecare copil din lumea asta….
Nu va grabiti copiii sa creasca, lasati-i sa hotarasca singuri cand vor da drumul copilariei sa plece, vorbiti cu ei,zambiti-le,jucati-va cu ei, priviti in ochii lor veseli si va veti vedea pe voi, in urma cu un timp….fericiti…..

%d bloggers like this: