Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Iată că aveam să mă trezesc într-o dimineață oarecare constatând că am super-puterea de a-mi vedea viața și alegerile prin ochii celor din jurul meu. Era destul de straniu pentru că,până atunci nu mă interesase niciodată să cunosc propriile-mi alegeri văzute de ceilalți prin filtrul cunoașterii lor. Știam că făcusem multe schimbări ce mă ajutau să fiu mai aproape de visul meu, consideram că sunt într-un moment al vieții mele,care,deși plin de alegeri,am știut să le triez și să le aleg doar pe cele mai bune pentru mine și consideram că lucrurile acestea mă clasează pe o treaptă mai sus decât fusesem până atunci în ochii celorlalți.

Aveam o viață banala,plina cu suișuri și coborâșuri și nu credeam vreodată că,doar pentru că nu m-am lăsat învinsă și am avut puterea sa spun lucrurilor pe nume la momentul potrivit și să depășesc obstacole, va stârni in ochii celorlalți sentimentul că m-am crezut mai presus. Mereu am ales calea grea și aveam convingerea că și cei din jurul meu știu asta. Nu am avut nimic, niciodată fără să lupt, sa cer, sa muncesc. Consideram și consider in continuare că ne scriem pe parcursul vieții singuri drumul și dacă ceva nu ne este pe plac, luptăm pentru a întoarce lucrurile în favoarea noastră, nu oftām adânc și privim în gradina celuilalt așteptam că acesta sa se împiedice.

Bucuria a fost de scurtă durată,când mi-am dat seama că oamenii au gânduri atât de diverse în ceea ce mă privește încât mă amețiseră și pe mine. Aflasem rapid despre mine lucruri pe care nu le știam,iar cea mai urâtă descoperire pe care am făcut-o a fost că, deși conștienți de schimbările pe care le făcusem in favoarea mea,oamenii îmi aruncau cu acuze nefondate tocmai pentru că reușisem.

Nu-mi venea să cred. Îmi venea să dau de pământ cu super-puterea mea,sa fug cat mai departe de gândurile celorlalți,sa nu le fi aflat. Nu am avut mereu încredere absolută în oameni,însă începusem să capăt. Îmi plăceau,îmi plăcea că îmi împărtășeau reușitele lor,că îmi ofereau încrederea,că îmi împărtășeau problemele și că îmi cereau sfatul pentru a găsi rezolvare.

Mi-am strâns repede gândurile amețite de ceea ce aflasem, le-am răsturnat peste celelalte și mi-am dat seama că mai am de făcut o alegere. Puteam alege să mă las doborâtă sau puteam sa pășesc încrezătoare în lume, știind despre mine mai multe decât știau alții.

Mi-am ales haine de sărbătoare și am plecat la drum hotărâtă să arăt lumii că eu sunt suma a ceea ce am ales singura. Nu m-am împotrivit nici o clipă gândurilor,le-am lăsat să curgă fara însă să mă atingă în vreun fel. Am zâmbit și am mers mai departe că și cum nu as fi știut nimic despre ceea ce mi se întâmplase de dimineață. Pe drumul meu,am pierdut într-adevăr câțiva oameni,însă nu m-am împotrivit nici o clipă, am înțeles că este răspunsul pe care îl cautam.

Nu uitați niciodată că “Ce crede lumea” a doborat cele mai multe vise, a ucis povesti, a doborat iubiri, a nimicit zâmbete ce s-au transformat în lacrimi….

Nu lasati niciodată să fiți suma alegerilor și gândurilor altora,alegeți să fiți suma propriilor voastre alegeri și veți găsi fericirea. Nu lăsați nici o clipă minciuna și ipocrizia sa va decidă drumul. Nu căutați rezolvarea decât în voi, sunteți singurii capabili sa vă scrieți povestea. Nu vă necăjiți inutil când vedeți că alegerile voastre au alungat pe cineva de langa voi,s-ar putea sa fie răspunsul ce îl căutați demult. Nu alegeți tristețea in locul fericirii.

Fericirea și Tristețea s-au întâlnit într-o zi. Semanau că două picături de apă. Până și ele erau mirate de asemănare. Tristețea însă,avea o mândrie anume,ce o făcea să se remarce in fața Fericirii.

Fericirea a privit-o lung pe Tristețe și a intrebat-o:

-De ce ești tu mai mândră decât mine?Arătăm la fel. Ce poți tu sa le oferi oamenilor în plus fata de mine?

Zambind, Tristetea i-a răspuns:

-Iluzia…..

%d bloggers like this: