Corina Revnic

In viata, nu este suficient sa mergi,trebuie sa mergi inainte…

Nu ne mai văzusem de ceva vreme și sinceră să fiu, mă învinovățeam puțin pentru acest lucru chiar daca în ultima vreme,când mă mai eliberasem cu munca, o sunasem de câteva ori. Ea nu mă sunase deloc. Credeam că este supărată pe mine.

Era primavara și aleile parcului erau de o frumusețe rară. Pomii înfloriți te îmbiau cu mirosul iar iarba de un verde atât de proaspăt intregea tabloul minunat.

Mă plimbam singura,cu gândurile mele,căutând cu privirea o bancă liberă să îmi pot odihni picioarele chinuite de pantofii cu toc pe care mă incapatanasem sa îi port azi. Vroiam să mă plimb mult mai mult,dar din cauza lor simțeam că nu pot. Nu mi-a venit sa cred când am zarit-o. Era chiar ea??
Părea jumătate din ea,atât era de slabă. A fost primul lucru care mi-a venit în minte când am văzut-o. Hainele parca nu erau ale ei.Dintr-o veselie de culori pe care alta data parca le turna pe ea,acum o pereche de colanți negri și geaca de un verde oliv îi completau ținuta. Mergeam împreună destul de des in parcul acela,deci nu îmi venea greu sa cred că era chiar ea,mă punea în dificultate doar tabloul acela monoton pe care îl ducea cu ea. M-am hotărât să îmi încetinesc pașii și să o las sa se apropie fara sa ma observe,in caz că făceam vreo gafă și imaginația îmi juca feste. Când am fost sigură că nu mă înșelam,i-am tăiat calea si am intampinat-o vesela că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,ca și cum nu as fi observat nici o schimbare la ea. De aproape, lucrurile nu stăteau bine deloc. Părea imbatranita,slăbită,tristă, apasata, nici urmă de prietena mea vesela de alta data.
M-a salutat detașată și ne-am îmbrățișat parca pentru a păstra aparentele unei prietenii deja apuse. Încercând să se eschiveze,am inhatat-o de un braț și am tarat-o aproape până la o banca liberă.
-Ce faci, de ce nu ai dat nici un semn? Mi-ai lipsit.
-S-au întâmplat destul de multe de când nu ne-am văzut și sincer, nu mă simt capabilă să povestesc.
-Trebuie să îmi povestești, altfel nu o să înțeleg niciodată ce se petrece cu prietena mea pe care era să nu o recunosc.
Și-a ferit privirea de a mea,dar am avut suficient timp sa vad cum ochii i s-au umplut de lacrimi.
Mi-a povestit pe scurt că trece printr-o perioada grea și că nu simte nevoia să intre în detalii.Am intrebat-o daca este bolnava și atunci am declanșat în ea o furtună de stări. Era mai mult decât evident că se petrecea ceva. Printre lacrimi mi-a povestit că tot acest calvar a început când s-a trezit părăsită într-o zi,fara preaviz, brusc,neașteptat. Cel despre care credea că o va cere de soție și vor avea copii,a hotărât într-o zi că firea ei mult prea copilăroasă,la aproape 22 de ani, nu ii mai este suficientă. A hotărât că este timpul sa se maturizeze langa altcineva, mai puțin visătoare și mult mai pragmatică. A plecat deci, fix la câteva luni după ce hotărâseră sa se mute împreună. Pe langa toată suferința, prietena mea a început să simtă rușinea. Rușinea că a fost părăsită. A preferat să ascundă ce i se întâmplase și să găsească tot felul de scuze pentru absenta lui atunci când se întâlnea cu prietenii. Când nu a mai putut ascunde despărțirea,căci el începuse să se afișeze cu altcineva,a preferat să nu dea piept cu realitatea și nu a mai ieșit. S-a inchis în cochilia ei unde nimeni nu o judeca. A început să își găsească toate defectele din lume și a avut timp suficient sa capete atâta ura pentru cine era,încât a început să se pedepsească. A refuzat să mănânce,căci se vedea grasa,a refuzat să mai zâmbească,pentru că nu mai avea motive sa o facă. Și-a dorit să atingă și ea maturitatea pe care el și-a dorit-o la alta femeie. Nu a durat mult până când ai ei,cărora le cerea ajutorul pentru plata chiriei de una singura sa realizeze că se întâmplă ceva cu ea și să încerce să ceară ajutorul unui psiholog. Nu a vrut,însă,rușinată de ceea ce i se întâmplase.
Când a fost capabilă să admită că lucrurile i-au scăpat de sub control și că are nevoie de ajutor,deja lua pastile cu pumnul,în combinații ciudate, pentru a putea dormi, procurate de pe internet. Nu a vrut însă, sub nici o forma sa se mute cu ai ei,pentru a o putea supraveghea și îngriji așa că tot procesul de vindecare era unul greoi, o lupta între cine fusese și cine devenise.
Când noi ne-am întâlnit în parc,chiar mă asigura că se simte ceva mai bine și că acceptând ajutorul unui psiholog a ajutat-o foarte mult desi chipul ei trăda aceasta vindecare.
Nu am mai văzut-o de atunci….oricât am incercat sa o sun,sa o caut,sa îi fiu alaturi, nu a vrut. Și-a schimbat chiar și numărul de telefon la un moment dat și țin minte că am vrut atunci să presupun că face parte din procesul ei de vindecare…că a mers mai departe…
Zilele trecute urmăream un articol despre depresie.

Mi-a starnit interes articolul și l-am citit amintindu-mi de întâmplarea de acum aproape noua ani. Am trecut cu privirea la zecile de comentarii care erau atașate și m-am înspăimântat. Se pare că depresia este o boala care afectează în special tinerii. Probabil că vulnerabilitatea acestora în fața încercărilor mai mici sau mai mari ale vieții, este punctul în care această boala lovește cel mai tare.
As vrea sa sfătuiesc pe voi,cei care citiți aceste rânduri și aveti prieteni,copii, cunoștințe pe care le vedeti schimbate de la un timp,pe care le vedeti mai tăcute ca de obicei, care se ascund în propria tristețe, sa nu stați deoparte.
Suferintele, neîmplinirile care pentru voi par mici,pentru cei din jurul vostru pot face diferența între echilibru și depresie.

Nu contați mereu pe tăria lor,pe faptul că nu s-au dat bătuți până atunci niciodată,nu contați pe asigurările lor,mergeți mai departe de atât. Mergeți până intr-acolo încât să îi știți în siguranta.
Nu vă speriați de respingerea lor,este o cale de apărare firească.

Mai târziu,însă,sunt sigura că va vor mulțumi.

%d bloggers like this: